Eu, românul, sunt inteligent de periculos. [FOTO & VIDEO]

Sunt mereu cu frica-n sân
Că îmi pierd dreptul de român.

M-am trezit la 6.20. Ceasul s-a schimbat cu o oră înainte. Nu puteam dormi. Poate fiziologic, poate emotiv. Doar azi e marșul, cum care? Cel consacrat zilei de 27 martie 1918, atunci când România a revenit la normal, când s-a unit Basarabia cu Țara Mamă, România. Lăsând istoria deoparte. E o zi cu responsabilitate, multă, că doar (ina)micul nu doarme.

Stau. Ziua trece. Nu fac nimic. Stau și mă uit la ceas. Hai, încă un pic, încă un pic. E 15.00, trebuie să mă îmbrac. Mă gândesc, mă îmbrac în maioul din Cernăuți, și spiritul din Bucovina trebuie să asiste la marș.

Peste 2000 de oameni au mărșăluit pe străzile Chișinăului

Mă pornesc. Emoții. Cele 3 stații au durat parcă 2 secole. Am ajuns. Merg pe jos de la Ciuflea spre Academie. Ajung, întind capul după colț, ce văd? România. E aici. Aproape. În fața mea. Dar parcă am mai văzut-o?! Dar nu. E alta, mai tricoloră, mai entuziasmată, mai de toate vârstele. Tac. Respir adânc. Mă întâlnesc cu băieții. Îi cunosc, aproape pe toți. Vin și necunoscuți și mă salută. Îi salut și eu. Îi iubesc, dar nu-i știu. Îmi convine. Întâlnesc stomatologi de-ai mei. Mari, doctori în științe. Mă mândresc. Mă dau într-o parte. Lângă pasajul subteran. Zgomot, cutremur, cântec, din metrou? Nu, noi n-avem metrou. Din subteran ies ~80 de românași. Făcuți, făcuți bine, frumoși, entuziasmați. Câți suntem în scuar la Academie? O mie? Nu. Două? Poate, dar parcă mai mult. Lasă, două deja e bine.

Drapelul transnistrean - culmea patriotismului moldovenesc

Pornim. Când? Acum. Poliție. Multă. Fețe cunoscute, aceiași scutieri, mici, speriați, dehidratați. Mergem, cântăm, ne cutremurăm, românizăm, plângem, ne bucurăm, întinerim, îmbătrânim, murim... ne naștem din nou. Mergem. Frumos. Tricoloare.

Comsomolul Ciocana în acțiune. Denis Doga și Pavel Grigorciuc

Bulevardul Ștefan cel Mare intersecție cu Pușkin. Stau. Boii stau. Nu, nu pasc. Rag. Mulți? Nu. Puțini. Pasc. Nu știu cum și de unde dânșii se plasează perpendicular pe Ștefan. Ocupă segmentul de pe Pușkin. Logic. Ei Pușkin. Noi Ștefan. Ei strigă Ștefan, paradoxal. Noi nu strigăm Pușkin, logic. Poliția... Pute a câcat. A urină, peste tot. Au făcut pe ei. Comisarul capitalei, Mușuc, are ochi ca la Marlyn Manson. E drogat? Nu. E speriat. Tare? Nu, nu tare, colosal ! Situația scapă de sub control. Întorc capul să văd pe unde se poate trece. Totul e blocat. Comuniști. Polițiști. Mă deplasez prin mulțime cu ușurință. Cine-s eu? Provocator. Ha. Nu. Stai oleacă. Eu îs Dragoș Galbur. Carne și oase. Întorc capul, ai mei de la Zimbru gata de luptă. Haiduci. Eroi. Români. Noi nepoți de-a lui Ștefan, chiar pe Ștefan. Ei pretinși patrioți, chiar pe pulă.

Începem. Ne împingem. Încercăm să rupem cordonul de polițiști. Mă bag primul. Din stânga. Îl rup. Și ce? Și nimic. Comuniștii aruncă cu ouă. Strigă Moldova, URSS, ebati rumîn. Au niște steaguri stranii. A Transnistriei printre ele. Pizdeț. Ne rupe pe noi. Îi rupem noi pe dânșii. Eu strig. Cineva îmi bagă camera video în față. Moldnews. Presă de partid. PCRM. Creier.rar se dezarhivează. Stai. Ei m-au făcut varză în știrile lor. Vino aici. Poc. Pac. Camera sare. Mustața sare. Nu a mea, logic. Mi se bagă un oarecare Tiurin, șeful lor. Îmi vorbește în rusă. Dar eu îs român băi. Care rusă? Pleosc. Legitimația de jurnalist la mine în mână. Furt? Nu. Trofeu. Mă calci pe coadă, îmi scuipi în suflet. Mă răzbun. Sunt din Bălți. Am dreptul. Nu sunt rău. Răutăcios - da. Plutesc. Entuziasmat. Sunt cu nasul pe sus. Răspund, cu ură... Câcatule ! Îmi place de mine.


Apropo,”știri” făcute de moldnews despre mine: (eu nu am făcut parte niciodată din nici-o organizație de genul, și nici de alt gen)
- http://imageshack.us/photo/my-images/804/asdasdav.jpg/
- http://imageshack.us/photo/my-images/545/wqeqewq.jpg/
 

Îi batem. Îi ocolim și mergem. Ajungem. PMAN. Dansăm, euforic. Ne felicităm. Cu ce? Nu știu, dar e plăcut. Victorios. Pornim. Mergem. Bănulescu-Bodoni. Porcii ies din nou la rampă. Bătaie. Tăticii care au luptat în Transnistria trec pe prima linie. Îs mai multe focare de altercații. Văd un băț, mare de 3 metri. Poc. Pac. Peste capuri, boturi, chipiuri. Sar și eu. Cine bate? Al nostru. Bine dar. Dă-i frate. Poc. Pac. Un scutier jos. Sânge. Îmi pare rău. Mai departe. Vin întăriri la scutieri. Ne retragem. Băgăm piciorul. Mergem spre scuar la Operă și Balet. Ajungem. Fug înainte. Ajung printre primii. Urc sus. Filmez. Vin ai noștri. Se intonează imnul - Deșteaptă-te Române! Plâng. Mă cutremur. Îmi șterg la lacrimile. Tac.

Începem. Cântăm. Strigăm. Dansăm. Ardem. Ne stingem. Ardem din nou. România. România e aici. E vie. E tricoloră. Dansez. Nu mai pot, dar dansez. Sunt entuziasmat. Gata. Se încheie. Sunt fericit. Am utilizat noțiunea de ”a trăi” exact cum scrie în DEX. Sunt mândru. Vin acasă. Nu-mi ajung cuvinte. Încerc să le găsesc. Le găsesc. Le scriu pe blog. Mă împărtășesc cu voi. Trăiesc. Eu. ROMÂNIA! Sunt eroul propriei mele vieți.